Tremur de tăcere

Aş vrea să-ţi cer iertare… într-o noapte,
Stând în altarul sufletului tău,
Mi-a spus neînţelesul unor şoapte,
Mi-a spus de ce-ţi aveai păreri de rău.

Dorinţele mocneau pe rug de vise,
Prin gesturi reci îţi ascundeai fiori,
Dar îţi lăsai speranţele ucise
De primul semn al zilelor, în zori.

Tu mă doreai îndemn şi călăuză
Spre pragul ce-l vroiai să-l fi trecut,
Dar faptelor te arătai confuză
Iar eu, să ştiu mai mult, nu am putut.

Acum, când noaptea a venit fugară,
Dorită chiar de noaptea care-a fost,
Şi-n ochii tăi văd flori de primăvară,
Să-ţi cer iertare ştiu că are rost.

Dorinţa ce o am îţi e dorinţă
Şi adevărul nu ţi-l mai opreşti,
Nici nu o mai arăţi a fi voinţă,
Pe zi ce trece tot mai dragă-mi eşti.

Prin fapte doar mai pot să-ţi cer iertare
Că paşii n-am ştiut să ţi-i îndrum,
Şi aşteptarea astfel ţi-a fost mare,
Demult puteam trăi ca şi acum.

Şi-mi cer iertare pentru câte vise
Ciobite, fără sens au devenit,
Că multe adevăruri compromise
Prin noi, în timp, de noi s-au rătăcit.

Teamă-mi era, crezând în niciodată,
Mă răzvrăteam, îmi era greu să plâng,
Te căutam să fii ca altădată,
Uitam că vrei în braţe să te strâng.

E altfel viaţa, tremură tăcerea,
Trăim alt timp, trăieşte el prin noi,
Îţi simt fiorii şi am iar puterea
De-a reclădi o lume, doar noi doi.

Sărbătoare de-mprumut

Nimic nu este pur întâmplător,
Spun cei ce ştiu trăi o întâmplare
Şi zi de zi îşi fac o sărbătoare
Trăind firesc ce dat le este lor.

Mulţi însă uită ceea ce-i normal
Sărbătorind doar legi şi doar decrete,
Dorindu-şi fapte, nu trăiri, concrete
Gesticulându-şi fuga-n ireal.

Acum e straniu… Rar, atât de rar,
Se spun cuvinte înduioșătoare,
În ziua decretată sărbătoare
A celor ce iubesc fără habar.

Şi-mi e mirare că-n această zi
Un fel de fericire eclipsează
Trădarea celor mulţi, ce doar mimează,
Crezând că pot, într-adevăr, iubi.

Perechile-ncurcându-se, şarmant,
De parcă sunt ieşiţi de la-nchisoare,
Privirile dorinţelor ştrengare
Arată că atât e relevant.

De câţiva ani, fireşte, an de an,
Nevasta redevine şi iubită,
Şi-n fel şi chip, de soţ, e răsplătită,
Cu-n ritual transcris după un plan.

Sau el şi ea, doi snobi împătimiţi,
Încolăciţi prin hrube sau taverne,
Îşi şuşotesc poveşti cu baliverne,
Crezându-se de-a dreptul fericiţi.

Nu le mai pasă dacă doar o zi,
Vor fi dorind să creadă în iubire,
Sau chiar se ştiu, deja, în amintire,
Aşa cum definesc pe a iubi.

Mulţi se întreabă: Câte-n locul ei,
Au fost, minciunii lui, ascultătoare,
Şi câţi ca el, în zi de sărbătoare,
Erau cuceritorii de femei?

Minciuni cu rost, dar multe fără rost
S-au inventat pentru o zi anume,
Când şi divorţul e un dar de nume,
Trecut în contul dragostei ce-a fost.

De câtva timp, ne punem la mezat
Trăiri sortite-a fi-mbucurătoare
Celor ce ştiu că-n somn nu se prea moare,
Când viaţa li-i trăire chiar şi-n pat.

Trăim în sărbători de împrumut,
O cheltuială mare mare ni-i ştiinţa
De-a-nlocui cu nechezol credinţa,
Uitându-ne cu silă spre trecut.

Doamne, te-ntreb, tu cum mai socoteşti
Când vezi cum este-n lume, astăzi, viaţa,
Şi toţi au învăţat să facă piaţa
Plătind dezmăţul firii omeneşti?

Şi cum se poate drum, să-şi aibă, drept,
Când dragostea e tot un fel de rană,
Cea care, prin condiţia umană,
E-acum ajunsă doar un vag concept.

Amintire de curaj

Aş fi ucis o lume pentru tine,
Pe mine chiar m-aş fi ucis, pe loc,
Credeam că viiorul ne-aparţine,
Şi pentru el mă aruncam în foc!

În noaptea ce era ca şi acum
De ceaţă şi de umbre-ntunecată,
Aş fi tăiat prin valuri un alt drum,
Luptându-mă cu marea-nfurtunată.

Eram nebun, îndrăgostit de tine,
Strigam la porta drumului închis,
Reconstruiam palate din ruine,
Ca să nu uit nimic din ce-am promis.

Am dat speranţei rolul de girant
Spunând că n-am motive de dobândă,
Dar într-o zi am devenit restant,
Şi-am înţeles că mulţi stăteau la pândă.

Peste pământ de rouă pârjolit
A nins cu adevăruri strivitoare
Şi viscolul în noapte s-a pornit,
Şi-am înţeles că şi speranţa moare.

Aş fi ucis o lume pentru tine
Netemător fiind înspre trecut,
Dar viaţa numai mie-mi aparţine,
Curajul de atunci îl las pierdut.

Pământ de flori

Pământ de flori, călcau, cândva ţăranii,
Sub pasul lor, din curtea casei până-n sat,
Azi curtea s-a umplut cu bolovanii
Care, cu totul, mersul drept le-a încurcat.

Pământ de flori, cândva, aveau ţăranii,
Azi nu-l mai au... Alţii îl au, şi ei îl vând,
Ei sunt săraci, şi văd cum le trec anii,
Şi traiul bun, pe zi ce trece, e doar gând.

Pământ de flori, cândva, munceau ţăranii,
Avea rod bun, şi se lăsa uşor lucrat,
Azi îl cultivă, zice-se, profanii,
La mâna lor ajuns-a sat cu sat.

Pământ de flori vindeau cândva ţăranii,
Azi nu mai vând... azi nu mai au nici ei nimic,
Sunt prea săraci şi sunt prea scumpi şi banii,
Şi satul lor, pe zi ce trece, e mai mic.

Uitaţi de lume, mor, tot mor, ţăranii,
Pământ de flori, în curţi, au doar tiranii...

Cântec cu amanţi

Noi suntem amanți de-o noapte,
Şi de-o alta, când şi când,
N-avem timp de vorbe-n şoapte,
N-avem timp de nici un gând.

Ne găsim, cumva, ideea
Ca să ne-simțim, firesc,
Eu bărbatul, tu femeia,
Care spun că se iubesc.

Spusele-mi sunt mângâierea
Cu-n îndemn orgolios
Ca să-ți dăruieşti plăcerea
Ce îmi este de folos.

Orice gând îmi e dorința
De a şti că te-am avut,
Siluit de necredința
Că mai mult nu s-a putut.

Drept răspuns, în mare grabă,
Îți faci trupul dezgolit
Şi îmi spui că avem treabă,
Că ni-i timpul drămuit.

Şi eşti mult ascultătoare
A trupeştii fantezii,
Că prin fapt şi prin urmare
Doar cu mine ai să fii.

Îngenunchi să-mi simți puterea
Ce mi-o vreau fără egal,
Că-s, aşa precum mi-e vrerea,
Un bărbat demn şi fatal.

Şi când totu-i pe sfârşite,
Şi mă-ntrebi de mi-a plăcut,
Îți repet vorbe menite
Să-nțeleg că m-ai şi vrut.

Noaptea-i doar cât întâlnirea
Ne-o lăsăm unui moment
Eu să-mi spulber amăgirea,
Tu să-ţi vezi rostul absent.

Ne-mbrăcăm fără zăbavă,
Şi vorbim despre banal,
Oricum viaţa ni-i bolnavă
Şi eşecul clar, real...

Tu-mi eşti la numărătoare
Doar a doua-ntre femei,
Că de-i vorba de urmare,
Tu poţi face orice vrei.

Ştiu că nu te ştii iubită,
Mi te vinzi, când te vreau eu,
Ca o haină ponosită,
Fără nici un Dumnezeu.

Rând pe rând, nicicând deodată,
Ne-avântăm pe-al vieţii drum,
Tu de teamă apăsată,
Eu cu capu-n nori de fum.

Mă întorc mereu acasă,
Şi-mi reintru în normal,
Ţie drumul ţi-e-nspre casă,
Ori la alt bărbat fatal.

Viaţa mea e fără tine,
Ştii că mint că îmi e greu,
Dar minciuna-ţi face bine
Şi te-ntorci la ea mereu.

Te doresc, fiind femeie,
Ca să îmi trăiesc, în pat,
Iluzoriu, o idee,
Despre cum sunt ca bărbat...

Mi te dai, fiind femeia
Care vrea a fi mai sus,
Având sens doar prin idea
Că-i la fel de-i unu-n plus...

Noi suntem amanţi de-o noapte
Şi de-o alta când şi când,
Ne iubim numai prin fapte,
Altceva avem în gând.

Repetabila vrere

De multe ori am vrut să plec din mine,
Să las în urmă tot ce-am adunat
Ca loc făcând simţirilor virgine
Să mă renasc, din nou, fără păcat.

Să mi se şteargă fapte nefăcute
Să-nvăţ învăţătura tuturor,
Din cele ce se ştiu prea rar văzute,
Cele ce-l fac pe om nevoitor.

Să plec un timp, în Cer, în altă vreme,
Ca să trăiesc uitând că am trăit
Şi să nu ştiu ce-nseamnă a te teme
De gândul ce în vis s-a răscolit.

De multe ori am vrut ca-n altă viaţă,
Plecând, cu tot ce ştiu să mă renasc,
Să pot să stau cu mine faţă-n faţă,
Strivind destinul într-al vieţii teasc.

Să-nvăţ să spun ce astăzi nu aş spune
Decât rotind cuvintele cu rost,
Ca omul să se ştie el minune,
Uitând s-aştepte vremuri care-au fost.

Să-mi pot reda speranţa de-nălţare,
Ştiind că drumul pot să nu-l fac lung,
Reînvătând că pot avea răbdare
Dacă la capăt vreau să şi ajung.

Am vrut să plec… Tot vreau să plec din mine,
Să uit că-n ochi de om sunt un damnat,
Şi să revin ştiind că-mi aparţine
Puterea de-a trăi fără păcat.

În noaptea fără stele

Când mi-e noaptea fără stele,
Înspre creste-nourate
Plec în gândurile mele
Ca să uit, cumva, de toate.
Şi chiar dacă, sus, pe creastă
Bate vântul în rafale,
Spun că-i doar o zi negastă,
Şi pornesc, spre Cer, agale.

Nu mă-ndemn nicicum la fugă
După stele căzătoare,
Graba nu mă mai subjugă
În promisa-i desfrânare.
Văd cum frunza se apleacă
După cum vântul o-mpinge,
Şi-nţeleg că-n piatra seacă
Numai focul nu se stinge.

Judec fapta întâmplată
Aşa cum am învăţat,
Să ştiu dacă şi-altădată
Tot la fel s-a întâmplat.

Când o stea văd în răscruce,
Îmi adun o remuşcare,
Că mă cheamă şi mă duce,
Peste vaduri, la izvoare.
Şi tot stăruie-n furtună
Când e noaptea infinită,
Parcă vrea ceva să-mi spună,
Despre-a umbrelor ispită.

Şi-nfăşor cu ruga sfântă,
Un biet înger fără viaţă,
Doar tristeţea mă încântă
Când culeg lacrimi din ceaţă.
Îmi tot spune nălucirea
Să încerc urma de ură,
Că nu știu de nu-i iubirea,
Cea care speranţa-mi fură.

Sfătuit de vise grele,
Ca oricare om de rând,
Vreau ca-n noatea fără stele
Să fiu eu şi al meu gând.