Problemă de timp

Iată că-ncep, încet, încet, să spun,
Lipsindu-mă de semnul de-ntrebare,
Că timpului deloc nu mă supun,
Nu mă supun cuiva ce ştiu că moare.

Nădăjduind mereu, în mod firesc,
Am tot privit a rostului dilemă,
Dar m-am trezit uitând să-mbătrânesc,
Şi-am înţeles că timpu-i o problemă.

M-am întrebat ce sens are un ceas
Care nu-şi are singur o măsură,
Şi nici nu ştie unde a rămas
Când nimeni, să-l pornească, nu se-ndură.

Răspunsul regăsit, neîndoielnic,
S-a vrut un fel de piatră de-ncercare,
Şi m-a oprit când pasu-mi şovăielnic
S-a-ndepărtat de-a vieţii întâmplare.

Îndatorându-mi nopţii câte-un vis,
M-am sărăcit de-a lumii-nvăţătură,
Ca, evitând banalul compromis,
Să fug de-a îndoielii dictatură.

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...