Alergare de nori

Privind spre cer văd norii cum se-aleargă
Lăsând în urmă raze de senin
Ce-ncearcă, reuşind uşor, să şteargă,
Umbrite gânduri care vin, tot vin.

Coboară triste, dinspre dimineaţă,
Lacrimi de noapte, tremurând în ger...
Uitând să fie, ca în toamnă, ceaţă,
Îmi lasă liber drumul către cer.

Păreri de rău se lasă cunoscute
Când vântul se îndeamă-a se urni
Dând frunzelor motive neştiute,
Prin moarte, înfloriri a-mbogăţi.

Şi-alergă norii, vântul îi aleargă,
Iar soarele-i priveşte cum se duc,
În pas cu timpul nu li-i dat să meargă,
Firescul, pentru ei, deja-i caduc.

Târziul vine... de departe vine
Să ne arate simplul înţeles
Că totul se întâmplă de la sine,
Doar noi alegem drumul spre regres.

Suntem, de vrem ori nu, eternitate,
Dar mai avem şi zbateri în zadar...
N-avem nimic, deşi avem de toate,
Uitând că existăm ca dar din dar.

Şi, prin uitare, trecem în tăcere
Motivul nostru existenţial,
Lăsându-ne mereu fără repere,
Vânaţi de un absurd principial.

Problemă de timp

Iată că-ncep, încet, încet, să spun,
Lipsindu-mă de semnul de-ntrebare,
Că timpului deloc nu mă supun,
Nu mă supun cuiva ce ştiu că moare.

Nădăjduind mereu, în mod firesc,
Am tot privit a rostului dilemă,
Dar m-am trezit uitând să-mbătrânesc,
Şi-am înţeles că timpu-i o problemă.

M-am întrebat ce sens are un ceas
Care nu-şi are singur o măsură,
Şi nici nu ştie unde a rămas
Când nimeni, să-l pornească, nu se-ndură.

Răspunsul regăsit, neîndoielnic,
S-a vrut un fel de piatră de-ncercare,
Şi m-a oprit când pasu-mi şovăielnic
S-a-ndepărtat de-a vieţii întâmplare.

Îndatorându-mi nopţii câte-un vis,
M-am sărăcit de-a lumii-nvăţătură,
Ca, evitând banalul compromis,
Să fug de-a îndoielii dictatură.

Va exista mereu ceea ce-a fost,
Urmarea-i necesară şi firescă...
Trecutul e matricea unui rost,
Ce-şi caută un timp să se-mplinească...

Început de an

Începe un alt an, an nou se zice,
Într-un altfel de cum ne e ştiut...
Cu timpul, nevăzut, se contrazice,
Luând, din alte vremuri, cu-mprumut.

Cu pas grăbit şi falduri de zăpadă,
Valuri de ape maluri vor urni,
Când stelele din ceruri or să cadă
Şi prin păduri în foc vor rătăci.

Veni-vor întâmplări tot mai ciudate,
Puținul tot va fi şi mai puţin,
Şi se vor strânge marile armate
Convinse de uzanţe şi destin.

Va fi să moară gânduri, oameni, fapte,
Călugări mulţi vor deveni atei,
Credinţele se vor ascunde-n noapte
Fugind de noii idoli-dumnezei.

Atâtea drumuri, azi mereu umblate,
Arse în soare se vor pustii,
Săbii din teacă cei mai mulţi vor scoate,
Puţini, de pace, doritori vor fi.

Războaie crunte se vor da în minte,
Motivul lor va sta mereu ascuns,
Fapta trădării va strivi cuvinte
Doar ura va fi singurul răspuns.

Începe un an nou, şi-n bucurie
Îl vor, cei mulţi, a-l şti de petrecut,
Dar, după plan, altfel va fi să fie:
Nimic normal, absurdul absolut.

Trăitori prin întâmplări

Dacă, în vreun anumit fel, cineva, ar fi atât de norocos încât să arate că întâmplarea nu există, ea este doar un mod neputincios al omului de a accepta ceea ce nu poate stăpâmi, m-aş încumeta să îi dau dreptate. Şi aş face-o fără nici o reţinere, pentru că acela care va avea puterea de a aduce toate argunetele care să suţină ideea, desfiinţând-o pe cea care o acceptăm în acest moment, este cu adevărat acela care poate să stăpâneacă totul, toate informaţiile trecutului, prezentului şi viitorului, fie el doar apropiat, adică acela care poate să fie peste tot, oricând, oriunde... adică totul să-i fie ştiut. Am să o fac, pentru că acum afirm şi susţin că sunt un închinător al Aceluia care poate să fie peste tot, oricând, să le ştie pe toate. Afirm astfel existenţa posibilului, şi o spun, nu prin vorbele mele ci prin ale aceluia care, realist fiind, a conchis, simplu şi direct, că “Întâmplarea este acea coincidenţă prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim”! Afirm, am spus deja că afirm, completez cu, pecetea care pune accentul firesc: şi susţin!

Nu încerc o definire a întâmplării, sub nici o formă. Îmi este cel mai aproape ca înţeles, pornind de la rigorile ştiinţei, definirea ei prin probabilităţi sau, cu mai deplin înţeles, prin principiul de incertitudine. Sau chiar, pentru a înţelege, pe cât se poate, şi ceea ce este, deloc uşor, sau chiar imposibil, de înţeles, cu amândouă deodată. O întâmplare, ţinând cont de condiţii relevante şi certe, are o anume probabilitate, adăugând condiţii, ori mai mult ori mai puţin revelevante, însă incerte, o altă probabilitate de a fi realitate, mai mică, mai mare, sau aceeaşi cu cea a condiţiilor certe. Rămâne însă, cu toate acestea, cu toate posibilele calcule, într-o nedeterminare absolută, după principii materialiste şi într-una relativă după alte principii, filosofice sau pur spirituale. Chiar şi ştiinţa accentuează ideea că întâmplarea este guvernată de alte legi, şi, aş spune eu, este modul în care Dumnezeu conduce lumea spre ceea ce trebuie, grăbind-o spre înfăptuiri când minţile le vor împiedicate, sau oprindu-le, când minţile oamenilor vor să arate că absurdul este mai principial decât normalul. Imperceptibilitatea ideii, uneori, este dată de faptul că noi nu privim înspre fapte ci doar înspre făptaşi, considerând firescul ori nefirescul după câtă putere de acceptare a întâmplării avem, la urma-urmelor, după câtă credinţă sau necredinţă avem.

O întâmplare nu este deloc întâmplătoare, ea este necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită... zic eu de mai mult timp încoace... Şi asta zic fiindcă din câte am văzut, la alţii când am avut vreme să stau să văd, la mine, când a fost vremea să-mi fie mie a trăi întâmplător, la întâmplare sau o oarecare întâmplare, ori auzit din cele povestite de alţii, “dacă” îşi avea mereu loc, “dacă” era cel care punea faţă în faţă dorinţa, planul sau constatarea de pe urmă, cu realităţile care n-au avut împotrivire, oricât dorinţa ori planurile erau căutătoare de alte drumuri, de alte căi, înspre alte orizonturi şi spre alte direcţii. Întâmplările, cele care au fost condam-nate, ori lăudate, de tot timpul prezentul “dacă”, lăsaseră urme definitive, fie că în minte, fie că în conştiinţă, fie, după legea firii, pe suflet.

Nu sunt cel dintâi, şi nici printre cei puţini, care aduc aproape întâmplarea cu necesitatea. Nu am ştiinţă despre toţi cei care au făcut această legătură, ca să-mi arăt, prin părerea lor, adevărul părerii mele. Iar părerea mea este, deja subscrisă unei idei manifestate pe la început, că întâmplarea nu este decât firescul ce intervine pentru a satisface necesitatea, însă într-un mod pe care noi, gânditori în limitele materialismului, nu-l luăm în seamă, nu-i dăm valoare, ba chiar îi atribuim efecte contrarii, ori apare din senin, din necunoscutul nostru, pentru a nu risipi misterul coincidenţelor. Noi spunem că suntem ştiutori ai necesităţilor, dar nu luăm în calcul latura pur, eminamente pur, egoistă. Vorbind de necesităţi, referire facem la noi şi doar la noi, cu extensia prin noi, la ceea ce considerăm a fi aproape de noi. Încredinţaţi de gândirea noastră că este corect aşa, n-avem nici măcar o picătură de credinţă, limitând aproapele până la o limită generalizată, dar nu generală, de legi şi concepte care se lasă înţelese dipă bun plac, ele fiind în esenţă foarte corecte, însă nu trasează directive, nu impun obligaţii... Şi chiar dacă ar fi să aibă a impune obligaţii, încercările de eludare n-ar fi deloc puţine.

Oameni fiind, trăitori în aceeaşi lume fiind, a-proapele ne este – şi prin întâmplările cu apariţii din senin se face şi dovada – oricare dintre cei, într-o formă sau alta, ne sunt asemenea. După legi care ne scapă, prin complexitatea extremă a lor, forma de asemănare se poate reduce la o singură persoană sau se poate extinde la întreaga o-menire. Prin această formă pulsatorie a asemănării, pulsatorie este şi adevărata necesitate, ea fiind limitată la o singură persoană, în sens mi-nimal şi se întinde până la necesitatea omenirii în generaţie prezentă şi viitoare. Dacă pare ca ab-surdă întinderea atât de mare, e timpul să privim dincolo de interesele vieţii de zi cu zi... Din lumea ştiinţei, o descoperire care şi-a dovedit mai târziu necesitatea şi utilitatea, este elocventă: radioactivitatea uraniului, descoperire datorată întâmplării de a fi puse, în acelaşi sertar, cutia cu plăci fotografice şi o bucată de minereu de uraniu. Nu i se poate găsi motivaţie faptei, nici neglijenţa nici excesul de zel, nici încercarea, căutarea, cercetarea. Prin întâmplare ceva sensibil a ajuns să fie pus alături de altceva, asftel ca, ceea ce era sensibil să arate ceva despre acel altceva. Omenirea avea, pentru viitar, această necesitate....

Nu, în nici un fel omul, n-a ştiut ce face, n-a gândit şi nu a prevăzut ceea ce se va întâmpla. Omul a constatat şi constatând n-a putut să nu fie convins de ajutorul pe care, cineva, necunscut, invizibil şi a mai multe ştiutor, i l-a dat. Perfect adevărat că acest ajutor prin faptă de om, prin mână de om a venit, dar, nu de ieri, nu de azi, se spune că însuşi Dumnezeu prin om îşi desăvârşeşte lucrarea...

Din vremea în care nu ştiam că oamenii pot fi blamaţi pentru rodul gândurilor lor, când credeam că toţi oamenii iau de la cei dinaintea lor ideile, pentru a le pune în oglinda actualităţii, din adolescenţă, ştiam ce zisese un gânditor, trăitor nu de mult... “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea”, iar gânditorul era, azi blamatul, Engels. Chiar şi Darwin, cel potrivnic ideii de lucrare a lui Dumnezeu, spunea că ne-esitatea şi întâmplarea pot trece din una în alta, că ele coexistă şi nu se manifestă niciodată în stare pură... Azi, când ştiu că i-am împărţit pe gânditori în materialişti şi nematerialişti, împărţire pe care şi eu o fac, privind spre cei ce îmi sunt contemporani în vieţuire, convinşi materialişti, mă întreb de nu cumva vor fi schimbat motivaţiile vechii împărţiri, din teama ca cei pe care i-au avut ca stindard să nu fie cei care îi arată cu degetul ca fiind fără de principii, fără un Dumnezeu, ei fiindu-şi izvor de principii şi propriul Dumnezeu. Întâmplarea face ca şi printre ceilalţi să fie oameni asemnea, care se bat cu pumnul în piept vorbind de ceilalţi, însă o rup la fugă, dacă despre ei trebuie să spună ceva. Aşa că azi, deşi de idealuri nu am uitat, însă cu idealismul nu mai cochetez, stau şi mă întreb... Ce mai este lumea în care trăim?

Atât de prezentă este întâmplarea în viaţa omului, că s-a ajuns ca omul să nu mai vrea să o ia în seamă decât prin ceea ce iese normalul modului în care el îşi vede gândirea. Este atât de prezentă, încât omul şi-a asumat-o ca mod al gândirii sale, prim mecanismele mândriei, cele care îl aduc în pragul orbirii, cele care îl fac simplu vieţuitor. Trezirea la realitate îl cutremură şi greu vrea să accepte... să accepte că fără întâmplare gândul era timp pierdut... să accepte că sinura soluţie bună i-a dat-o întâmplarea, cea care l-a urcat pe creasta valului, lăsându-l să vadă orizontul, să-şi facă de lucru cu ceea ce vede, dar, mare fiind, valul l-a dus acolo unde avea să găsească ceea ce avea nevoie...

Când depăşim clipa de furie oarbă pe noi, când renunţăm a mai fi furioşi, a ne urî, când acceptăm că n-avem cu ce ne lăuda, în afara faptului că existăm, ne ies în cale înţelesurile. Aşa reuşim să ştim că şi faptul că avem acel puţin cu care ne lăudăm, tot întâmplării îl datorăm, că întâmplător s-a acceptat că vom exista, că întâmplător s-a început drumul nostru spre existenţă, că întâmplător am ajuns în lume într-un moment şi într-un loc în care era necesar să ajungem, că întâmplările ne-au pus în cale alegeri, că tot ele ne-au scos în cale oa-meni care să ne dea dreptul de a ne manifesta, sau cu care a ne putea manifesta, a face rău sau bine, a ne facem rău sau bine. Întâmplarea, întâmplările au fost şcoala vieţii, în care am absolvit clasă cu clasă, am rămas sau nu am rămas niciodată repetenţi, sau am tot fost repetenţi şi, într-un anumit moment a venit clipa în care să renunţăm la repetenţie, învăţând... Şi tot întâmplările ne-au premiat sau ne-au pedepsit, ori din întâmplare am fost premiaţi sau pedepsiţi. Rostul premiilor sau pedepselor, meritate sau nemeritate, doar întâmplarea l-a ştiut, noi, mai târziu, sau poate foarte târziu, l-am înţeles... Întâmplarea este necesitatea noastră de a învăţa, necesitatea de a termina o şcoală, mai mare decât orice şcoală lumească....

Trăim întâmplător şi trăim întâmplări, una după alta. Uneori se repetă, alteori sunt mai bogate sau mai sărace, şi asta doar după cum noi le privim. Ele sunt mereu prezente şi noi mereu prezenţi în ele. Ne ridicăm şi ne coborâm... ne ridicăm lăsându-le să fie, înţelegându-le, ne coborâm când ne facem potrivnici lor. Trăim prezentul prin corolarul întâmplărilor care ne-au dus paşii aici. Noi am avut meritul sau nemeritul de a le face să lăsa să fie sau să nu fie ale noastre.

Toţi, mai toţi, sau aproape toţi, când este să vorbească despre întâmplări zic ce zic despre ale lor şi apoi fac mormane de poveşti despre ale altora. Bine este, într-un fel şi aşa, că este pavat drumul înspre cei care au ceva de aflat ori de învăţat. Se poate însă ca pavajul să fie cu intenţii bune, dar să fie înspre iad, fiindcă, tot prea des, judecata celor trăitori de întâmplări, vine să tragă conluzii. Ştiu multe despre oameni, ştiu multe poveşti ale oamenilor şi poveşti ale oamenilor despre oameni, se prea poate chiar să le fi înţeles, dar nu eu le-am trăit, şi astfel ce pot să spun, dacă despre acele poveşti vorbesc, decât ce mă duce mintea. Nici eu, aici, prin cuvinte rânduite cu înţeles direct, despre întâmplări din viaţa mea nu am vorbit. Nu era locul acestor poveşti, şi nici nu am vrut aceste poveşti să le scriu. Am lăsat versul să vorbească despre întâmplări şi urmările lor, mai ales despre urmări, şi despre ceea ce este viaţa: corolar de întâmplări, care, înainte de a fi un tot, se regăsesc în nenumărate alte corolare, suficient de multe ca să vină tentaţia numărării...

Drum cam lung...

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind din viitor,
Ca să stau cu tine faţă-n faţă
Şi-ntr-un fel, să-ncerc, din nou, să mor.

Revenind din vremuri viitoare,
Mi-a fost dat aici să te-ntâlnesc,
Într-un timp în care lumea moare
Renegând principiul omenesc.

Visul dintr-o noapte în furtună
Mi-a redat uitate amintiri,
Întâmplate fapte împreună,
Şi motivul multor ne-mpliniri.

În consens cu faptele promise,
Prin destin ţi-a fost îngăduit
Să te-arăți reală şi în vise,
Ca să fii de netăgăduit.

Eşti născută să-mplineşti menirea,
Nicidecum să treci prin rătăciri,
Să repui, în drept firesc, iubirea,
Temelia marilor zidiri.

Umbra unei vieţi cândva trăite
Ne-a trasat o cale şi un sens,
Renăscând dorinţe ispitite
De-al privirii, dualist, consens.

Te-ai trezit intrând pe-a vieţii poartă,
Căutând un sens altfel, normal,
Acceptând că viaţa nu e moartă
Chiar de-i e credinţa-n ideal.

Datorii rămase neplătite,
Timpului de care am fugit,
Ne-au făcut să fim acum ispite
Şi trăiri de neînchipuit.

Dintr-un timp ce dat va fi să vină,
Cel în care azi deja-i trecut,
Revenim trăirii în lumină,
Printr-un alt, năvalnic, început.

Drum cam lung, de mult mai mult de-o viaţă,
Am bătut, venind către prezent,
Ca să stăm, trăind, faţă în faţă
Într-un tot, de-a pururi, elocvent.

Absurdul alternativ

Din întrebări ce-şi vor voi răspuns
Fac pod de gânduri între nopţi şi zile,
Şi-n argumente vagi şi puerile,
Pe mine, uneori, mă las ascuns.

O stea, în cruce-mi luminează faţa
Şi-mi face semn, într-una, s-o urmez,
Eu n-am putere să mă-ndepărtez,
Aştept să simt că vine dimineţa...

C-am fost împins, cu ură,- n clandestin,
Mi-a fost dorit să am o altă faţă,
Să rătăcesc prin neguri şi prin ceaţă,
Şi-n vântul vieţii să mă tot înclin.

Minţite vorbe s-au lăsat știute
Într-o grăbire nicidecum normală,
Când adevăruri puse la-ndoială
De văzul tuturor au fost dosite.

Ca să accept un rost de împrumut,
Mi s-au prescris reţete generale
Cu împliniri în zăboviri carnale,
Prin renegarea propriului trecut.

Absurdul mi-a rămas alternativă,
Tocmită ca model măgulitor,
Pusă la rang de sens spre viitor,
De-a nu privi căderea ca derivă.

Dar, n-am căzut, chiar dacă mai suspin...
Nu pot să pierd... Mereu revin la viaţă,
Ştiu că-n curând, va fi o dimineaţă
Când voi privi, din nou, un cer senin.

De dincolo de neștiute

De dincolo de margini şi hotare,
Dintr-un incert cu iz de infinit,
Punând pe fugă semnul de-ntrebare,
Prinde contur, un orizont grăbit.

Nu-i nici o cale sigură, în sine,
Nu-i nici un drum, de la-nceput, ştiut,
Din câte-au fost doar gândul mai revine
În amintiri de timp deja trecut.

Şi el îşi lasă trecerea firească,
Măsurile, fără tăgadă mor,
Nimic nu stă să se împotrivească
La ceea ce e pur întâmplător.

De neştiut sunt câte ne sunt date,
Cât e de tras când nu-i motiv de tras,
Dar pe Golgota toţi urcăm o cruce
Şi nu zburând, ci-n mersul pas cu pas.

Dinspre departe înspre mai aproape
Nu e cât este drum de mers,
Cum nici cât ploaia poate creşte ape
Ori cât dă viaţă altui Univers.

Cum mai nimic la şapte nu se-mparte
Şi împreună, trei, perechi nu fac,
Singurul drum e înspre mai departe,
Oricum ar fi, pentru al vieţii leac…

Şi orişicum s-ar pune în balanţă
Se caută doar sensul omenesc,
Doar viaţa dă, într-un final nuanţă
Şi, întâmplării, înţeles firesc.

De dincolo de viaţă şi de moarte,
Din vremuri fără timpuri la hotar,
Venim, trăim şi trecem mai departe,
Lăsându-ne urmaşilor ca dar.