marți, 8 decembrie 2015

Mi-aduc aminte...

Mi-aduc aminte că am fost copil...
Şi aruncam cu pietre înspre stele,
Vroiam să ştiu că nu-i prea dificil
Să merg, încet, pe jos, până la ele.

Nu prea ştiam că sus înseamnă sus,
Că mersu-nseamnă salt pe verticală,
Că soarele, trecând înspre apus,
Nu-şi are-n gând motive de-ndoială.

De multe ori pe oameni întrebam
De ce, doar ziua, umbra are formă,
Şi soarele, când raze bat în geam,
Într-un mereu altceva o transformă.

Mi-aduc aminte că, fiind copil,
Când nu dormeam, priveam spre cer, spre stele,
Ca, neştiut, să merg, tiptil, tiptil,
În zori să pot s-ajung pe lângă ele.

Mai şi plângeam când zorii erau triști
Ori când, din vis, uitau să mă trezească,
Când norii îi simțeam că-s egoişti
Şi vor, prin fulgerări, să strălucească.

Îmi coboram privirea prin fântâni,
Tot căutam şi-acolo o lumină,
Şi-i întrebam mereu pe cei bătrâni
Dacă ei ştiu că apele suspină.

Mi-aduc aminte vise de copil,
Când,printre şoimi,zburam mereu spre stele
Şi vântul încerca a-mi fi ostil,
Ca să n-ajung, cumva să fiu ca ele.

Când toţi spuneau că-i iarnă şi e frig,
Priveam spre câmpuri pline de zăpadă,
Şi îmi venea, din când în când să strig,
Că nu-i aşa, şi lupii-s o dovadă.

Aşa am învăţat că-n sus, spre Cer,
Urcarea nu-i deloc o simplă joacă,
Că nu e greu să dormi o noapte-n ger
Când ochii ţi se-mbracă-n promoroacă.

Mi-aduc aminte că eram copil
Şi nu credeam în moartea unor stele,
Cum nici s-accept postura de docil,
Uitând să-mi caut locul printre ele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu